Prin ploaie si vant, catre cabana Curmatura

La final de aprilie, într-o sâmbătă care se anunța mult prea ploioasă pentru a fi petrecută în aer liber, noi am plecat, cu inima puțin îndoită..către munte. Mai exact, către masivul Piatra Mică, ale cărui peisaje surprinse prin fotografii mă fascinaseră până atunci!

Știam că urmează să fie un traseu catalogat ”mediu” de cei de la TED Adventure, în compania cărora am și pornit în această călătorie. De fapt, alături de ei am pornit în aventurile montane, în urmă cu șase luni, când nu-mi imaginam vreodată că voi reuși să cuceresc munți. Și le mulțumesc pentru asta!

Soarele care strălucea la plecarea din București m-a bucurat enorm, însă fericirea n-a durat mult. Cu cât ne apropiam de munte, cu atât cerul se arăta mai înnorat, până când a început ploaia. Autocarul ne-a lăsat chiar în locul de unde urma să pornim să urcăm - Fântâna lui Botorog.

Drumul prin pădure a fost tare plăcut, mai ales că ne aflam în anotimpul în care totul începea să devină verde! M-am bucurat de prospețimea naturii, iar ploaia (care nu ne-a lăsat deloc pe parcursul traseului) făcea culorile să pară și mai vii. Fiind gașcă mare, nu s-a mers într-un ritm rapid, iar astfel am avut răgaz să mă uit în jur mai mult decât o făceam de obicei.

Traseul până la cabana Curmătura durează aproximativ două ore și jumătate. În apropiere de aceasta m-am întâlnit, pentru ultima oară în 2015, cu zăpada! Nu-mi era dor de ea, dar nici nu mi-a părut rău s-o revăd.

Cabana e micuță, dar primitoare. Am mâncat o supă caldă și n-am putut spune ”nu„ unei plăcinte cu mere, după ce am văzut cât de bine arăta! Tot la cabană am aflat că nu putem continua traseul către vârf, zăpada deja așternută, ploaia și frigul nefăcând echipă bună. Riscam să alunecăm și, oricum eforturile ar fi fost în van, ceața deja pusese stăpânire pe culmile munților, așa că mare lucru nu prea puteam vedea.

Când am plecat de la cabană, am realizat că hainele-mi erau cam ude. Noroc că sunt mereu precaută și aveam cu mine, în rucsac, încă o bluză groasă, pe care am folosit-o pe post de jachetă. Se lăsase frigul, însă mersul antrenant m-a făcut să trec repede peste acest impediement.

Am urmat traseul către Cheile Pisicii. Ajunși acolo, aveam două opțiuni: fie coboram pe drumul forestier, fie o luam pe chei, chiar pe lângă pârâu. Evident, am ales calea mai grea. Oricum câștigasem foarte mult timp, neparcurgând traseul până la vărf, așa că vreme aveam berechet.

Deși nu se anunța greu deloc, drumul de chei ne-a provocat puțin suspans. E destul de dificil să găsești cărarea pe lângă un pârâu care a săpat mii de ani în stâncă. Am fost nevoiți să sărim de multe ori apa, să ne cățărăm pe pietre, să urcăm și să coborâm, ținându-ne de crengile copacilor. Băieții mai experimentați ne-au fost de mare ajutor în aceste momente și ne-au ușurat traseul.

Chiar când am ajuns la prăpăstiile Zărneștilor (o zonă impresionantă, cu pereți înalți de stâncă de-o parte și de alta a drumului) a început să plouă din ce în ce mai tare. Abia atunci ne-am dat seama cât de norocoși am fost, pentru că ploaia torențială ne-a ocolit întreaga zi. Și-a făcut apariția abia când mai aveam mai puțin de zece minute până la autocar!

A fost o excursie frumoasă și pentru prima dată pot spune că mi s-a părut ușor. N-m făcut febră musculară și m-am putut bucura în voie de natură și de peisaje. Tocmai de aceea, recomand cu drag traseul către cabana Curmătura pentru cei mai neexperimentați (cu popas la cabană, și apoi întoarcere către prăpăstiile Zărneștilor).